De ce nu mai merg relaţiile


De ce nu mai merg relaţiile

Cu toate că tot mai multă lume este interesată de evoluția spirituală, observăm o creștere a numărului de relații care nu funcționează. Culmea este că o bună parte dintre ele se sfârșesc fără ca partenerii să își poată reproșa ceva unul celuilalt. Se încheie cu un simplu “nu pot”, fără ca cei doi să-și dea seama ce stă de fapt în spatele lui.

Cauzele pot fi multiple, dar cu siguranță un “nu pot” spus cuiva care s-a dăruit cu totul unei relații, îi poate lăsa multe semne de întrebare, și chiar traume care vor împiedica persoana respectivă să se implice într-o altă relație. Se va întreba ce a făcut greșit, ce este în neregulă cu ea. Doar a dăruit totul. A renunțat la tot ce își dorea pentru a-l mulțumi pe celălalt. Și ce a primit în schimb? Un “nu pot”. Fără nici o altă explicație. Sau însoțit de niște pretexte stupide. În orice poziție, acest “nu pot” părea să fie extrem de ușor de evitat.

Părea a fi relația perfectă. Da. Am trecut prin asta. Şi mi-a trebuit aproape un an ca să înţeleg. Eram gata să fac orice compromis, să renunţ la tot, să mă schimb, să ofer, să accept orice, chiar şi lucruri care mă deranjau. Îmi înghiţeam vorbele şi îmi omoram gândurile şi dorinţele de frica de a nu pierde iubirea omului de lângă mine.

Apoi am înţeles. După un an de întrebări, după nopţi nedormite şi mii de lacrimi vărsate, am înţeles.

Am fost crescuţi cu ideea că un cuplu va merge doar făcând compromisuri, că femeia trebuie sa-i facă pe plac bărbatului, că femeia stă la cratiţă şi îşi satisface omul fără să comenteze.

Multe femei încă trăiesc în energia asta a slăbiciunii, a supunerii, şi se lasă dominate şi reduse la nimic. Acceptă bărbaţi care le oferă numai durere şi dezamăgire, alături de care nu pot străluci, nu pot creşte pe nici un plan. Viaţa lor profesională stagnează la un nivel mult sub cel pe care îl pot atinge, iar viaţa lor persoanală este plină de tensiuni şi nemulţumiri neexprimate care le macină oe interior până le îmbolnăvesc de cancer. Mda… aşa a fost mama. S-a mulţumit într-o relaţie care nu îi aducea decât necazuri, trăind în energia sacrificiului de sine, în ideea că rămâi într-o relaţie pentru că ai un copil, şi că pentru el merită să faci orice sacrificiu. Dar oare copilul tău merită să te vadă murind? Merită să-ţi simtă suferinţa şi să vadă că te complaci în ea? Cu ce exemplu va creşte? Ce va atrage în viaţa lui?

Mama a fost crescută cu mentaliatea femeii dependente de bărbat. Femeia care acceptă şi tace, chiar dacă sufletul ei urlă să scape din cuşca în care s-a închis cu leul, pentru că ştie că o va devora. Dar frica de a fi judecată se pare că e mai puternică decât frica de moarte. Există o pereche pentru fiecare, dar o va găsi numai cel dispus să renunţe la o relatie toxică. Dacă te încăpătânezi să stai lângă omul care nu îţi aduce decât suferinţă, nu vei găsi niciodată omul care te va face să străluceşti.

Şi am mai înţeles ceva. Poate cel mai important lucru. Deşi mi s-a repetat că eu nu am greşit cu nimic, şi că sunt femeia perfectă (şi era şi normal la cât efort depusesem să accept, să le fac pe plac tuturor, să fiu exact ceea ce îşi doreau), am făcut cea mai mare greşală: nu mai eram eu.

Asta este problema principală în relaţii. Ne îndrăgostim de un om, care se schimbă pentru a ne face pe plac, dar renunţă să mai fie el, omul de care ne-am îndrăgostit. Tocmai acest lucru distruge relaţiile din ziua de azi. Trebuie să renunţăm la ideea că pentru a fi acceptaţi într-o relaţie trebuie să ne schimbăm, trebuie să facem compromisuri, trebuie să trăim cu frica părerilor celorlalţi.

O relaţie, ca să meargă trebuie să fie între doi oameni maturi, doi oameni dispuşi să se accepte aşa cum sunt, oameni care nu simt nevoia să se schimbe pentru a-i face pe plac celuilalt, oameni care să aibă curajul să-şi exprime părerile, chiar dacă nu coincid cu ale celuilalt, cu dragoste şi deschidere. Trebuie să existe respect în primul rând pentru ei, şi mai apoi între ei. Încrederea este un element esenţial. Într-o relaţie în care simţi cel mai mic impuls să minţi sau să te ascunzi, nu este relaţia ta. O relaţie în care nu poţi fi tu, nu este a ta.

Scopul unei relaţii este o creştere spirituală, este creaţia însăşi. Este acceptare, iubire, respect, încredere. Este susţinere pentru visele celuilalt, nu închiderea lui într-o cuşcă.

Este mândrie faţă de partener, nu gelozie.

Fiţi mândrii că partenerul este admirat de ceilalţi, nu geloşi, pentru că aici este cheia. Mândria vine din putere, gelozia din nesiguranţă. Nevoia de a poseda trădează frica de a pierde. Puterea unei relaţii vine tocmai din acest gest de eliberare a celuilalt, din permiterea lui de a alege dacă rămâne sau pleacă. Cel care trebuie să rămână, o va face. Cine nu vă este destinat, va pleca mai devreme sau mai târziu, indiferent de ce veţi face.

Relaţiile din ziua de azi nu mai merg pentru că nu avem încredere în noi. Nu avem încredere că suntem suficient de buni, de deştepţi, de frumoşi, de bogaţi. Nu avem încredere că merităm să fim iubiţi, şi căutăm să impresionăm punându-ne diferite măşti, încercând să părem ceea ce credem că celălalt îşi doreşte.

Este paradoxal cum acceptăm să fim lângă cineva doar pentru că “dă bine”, sau “e pe placul părinţilor”, sau “ne oferă ce avem nevoie (material vorbind)”, dar nu ne pasă câtuşi de puţin de noi, de ceea ce simţim, de ceea ce ne dorim cu adevărat. Ţinem cont de atât de mulţi factori, dar niciodată de noi.

E atât de aiurea cum ne pasă ca toţi cei din jur să fie fericiţi cu relaţiile noastre (părinţii, copii, prietenii), dar nu ne pasă de propria fericire.

Una dintre probleme este şi faptul că nu ştim ce înseamnă de fapt fericirea. Am văzut cupluri cu o relaţie dezastruoasă, şi atunci când i-am întrebat dacă sunt fericiţi, mi-au răspuns cu toată convingerea că da. Sunt două categorii de oameni: cei care încearcă să păstreze aparenţele din diferite motive (în general frici şi convingeri limitative, lipsă de încredere, etc), şi cei care habar n-au ce înseamnă de fapt să fie fericiţi. Oameni care consideră că să fie abuzaţi (fizic sau psihic) este normal. În spatele acestei acceptări pot sta frici (de a fi părăsiţi, de a fi judecaţi de ceilalţi), sentimente de vină (şi folosesc relaţii de acest tip ca pe o auto-pedepsire), lipsă de încredere în sine (frica de a nu se descurca fără partener). De cele mai multe ori, aceste lucruri nu sunt conştientizate decât în timpul sedinţelor de consiliere.

Relaţiile din ziua de azi nu merg pentru că nu suntem sinceri. Nici cu cei din jur, şi nici măcar cu noi. Suntem prea orgolioşi ca să cerem ajutor, şi preferăm să ne scufundăm în mlaştina nefericirii, alături de oamenii nepotriviţi, din motivele cele mai penibile.

Oare când vom realiza cât suntem de minunaţi? Când vom realiza cât de mult merităm să fim fericiţi?